William Blake a fost un poet, vizionar, pictor și gravor englez din secolul al XVIII-lea. Deși a trăit cu mult înainte de apariția psihologiei analitice, Jung a remarcat că Blake „trăia în mod natural în lumea arhetipurilor”. Blake spunea despre operele sale că sunt profetice și că reprezintă „corpul lui Dumnezeu” și „existența umană însăși”.

Un limbaj comun: simbolurile

Jung cunoștea operele lui Blake, incluzând două dintre ele în lucrarea sa, „Psihologie și alchimie” (1944). Una dintre ele ilustrează o scenă din Infernul lui Dante, iar cealaltă este „Scara lui Iacob”. Ambii giganți ai gândirii, Jung și Blake, au fost fascinați de povestea biblică a lui Iov și de Divina Comedie a lui Dante, demonstrând un interes comun pentru mituri și simboluri universale.

Un dialog al contrariilor

Într-o scrisoare din 1948, Jung a vorbit despre opera lui Blake, astfel: „Blake este un studiu tentant, deoarece a compilat o mulțime de cunoștințe pe jumătate sau nedigerate în fanteziile sale. Conform ideilor mele, acestea sunt o producție artistică mai degrabă decât o reprezentare autentică a proceselor inconștiente.”

Totuși, amândoi au împărtășit o viziune asupra sufletului ca spațiu mitic, viu, dar şi a lumii structurate în opoziții (Dumnezeu şi Diavol, ordine şi haos etc.). Lucrările lui Blake par să exprime, la nivel artistic, ceea ce Jung a elaborat ulterior teoretic – unificarea contrariilor ca formă de transformare interioară, esențială în procesul de individuare.